My first radio show

My first radio show

Si iata ca s-a intamplat iar… daaa, o noua surpriza, o noua experienta, o noua aventura. Oare viata asta chiar are asa de multe de aratat si noi suntem asa de fraieri incat sa ne ingradim si sa nu vedem nimic din ea?

Se pare ca da, ca de multe ori preferam sa vedem doar zidurile ridicate in jurul nostru in loc sa dam curs oportunitatilor pe care viata ni le scoate in cale. Am trait o viata facand doar ceea ce am crezut eu ca trebuie sa fac, acum traiesc facand ce-mi place si alegand din ce-mi iese in cale… de fapt nu, nu aleg nimic ci iau tot ce-mi iese in cale si incerc sa storc tot ce pot din fiecare moment, din fiecare experienta.

Cred ca ma comport ca-n filmul „Yes man” …zic „da” la tot ce apare.

Nu stiam ca „la castel”, acolo unde lucrez, de fapt acolo unde-mi place sa-mi petrec timpul mai toata ziua, exista o statie de radio. Dar pe la sfarsitul anului trecut un coleg s-a apucat sa-mi explice de ce este el obosit in fiecare zi. Explicatia era simpla: avea noaptea un radioshow.

Am fost asa de incantata sa aud ca are indeletniciri asa frumoase. M-a tinut incantarea cateva zile, dupa care am uitat. Dar dupa ceva timp o alta colega imi spune ca are emisiune la radio. Deja parul meu deja carliontat s-a incretit definitiv… „vreau si eu” mi-am zis.

Avand experienta din Romania cu „Radio Shalom Romania”, m-am gandit ca m-as putea descurca sa-i dau un interviu cuiva, sa-mi spun povestea… pentru ca, sincer, cred ca am o poveste buna de impartasit. Si care poate ajuta…

De la a da un interviu cuiva, intr-una din emisiuni, am fost invitata sa am propria mea emisiune la radio! Wow… am crezut ca nu se poate asa ceva. A fost una dintre cela mai fericite zile din viata mea cand am fost intrebata daca vreau sa-mi fac propria emisiune.

De ce? Simplu… eram venita in Anglia de mai putin de un an de zile si mi se oferea oportunitatea de a ma face auzita de o lume intreaga (care ar fi vrut sa ma asculte). In mintea mea aveam imaginea unui ac (eu), care emitea din mijlocul unui loc in care nici n-am visat sa ajung. Ceva SF pentru mine.

Da, viata e plina de miracole. Ieri am avut prima emisiune, emisiune care ma asteptam sa fie ascultata de vreo maxim 10 oameni. Nu m-am gandit sa fac publicitate pentru ca pana nu am intrat in studio nu am fost sigura ca va exista o emisiune. Am ales muzica in 10 minute inainte de incepere. Am avut ajutor bineinteles, Dean a rezolvat tot ce a tinut de butoane, organizare, intrebari, research…

Dar Dean si tot restul echipei au fost scosi dintr-ale lor pentru ca ceva nemaintalnit s-a intamplat la aceasta emisiune. Am atins undeva la 600 de ascultatori, intamplare care i-a facut, cred, cei mai fericiti si uimiti oameni de pe fata pamantului.

Da, s-a intamplat un miracol iar, ca de obicei, omul cu miracolele este Ariel, el face magie, el face oameni fericiti, el face lucrurile sa se intample, el aduce bucurie… da, e omul care aduce bucuria, ca cel care aduce ploaia. Multumesc Ariel, ai fost iar la inaltime, pe mine m-ai facut sa ma simt unica, iar pe acesti oameni i-ai facut sa sparga recorduri… multumim!

Dar sa spun ceva si despre continutul emisiunii, nu? Nu prea mi-era clar ce vreau sa fac, ce vreau sa zic, idea era de ceva multicultural, comunitatea evreiasca din Romania adusa prin mine in Anglia. O nebunie, nu prea mi-era clar ce am de facut, dar am zis „da, vreau, voi face o emisiune…” fara sa spun ce fel de…

Hahaha, m-am desteptat putin, n-am dat prea multe detalii pentru ca in gandul meu era sa fac ceva despre mine, despre venirea mea in Anglia, despre povetea mea… cum se repeta acest „MEA”… acest mea reprezentand de fapt FEMEIA… copila, sotia, mama, romanca, evreica, crestina… femeia din Anglia, fiecare fiinta de sex feminin de pe acest glob pamantesc.

Cam asta era in mintea mea, dar era asa de mare ca nu puteam contura si nu puteam exprima prin cuvinte. Na, ca am facut-o acum, am conturat ideea. Fiecare femeie are povestea ei de viata, poveste care spusa poate ajuta alta femeie, dar in acelasi timp poate ajuta barbatii sa inteleaga femeia si astfel sa se intample ceva miraculos, sa fie intelegere si comunicare intre cele doua sexe.

Proiectul pare ca este de amploare, are un viitor stralucitor cu repercursiuni minunate asupra tuturor.

Deci eu, o romanca maritata cu un evreu, doi copii nascuti in Israel si doi nascuti in Romania, divortata dupa 27 de ani, dupa o casnicie admirata si invidiata de multa lume, dupa o necomunicare masiva intre sot si sotie, dupa inselat, adulter, depresie, renascuta din propria cenusa, luat lumea-n cap si ajunsa in Anglia prin nu stiu ce miracol, lasat totul in plata Domnului un an de zile… ma trezesc acum la viata si vreau sa impartasesc lumii experiente, fantezii, revelatii, concepte si… ce mi-o mai trece prin cap.

Sunt fericita, sunt constienta ca nimic n-a fost degeaba, fiecare clipa de chin imi aduce deja multe clipe de bucurie.

Suntem aici pentru a invata, pentru a evolua si de cate ori mi se face frica imi aduc aminte ca sunt in siguranta, totul face parte din evolutia mea si nimic din ce mi se intampla mie sau oricui altcuiva nu este rau ci este asa cum trebuie sa fie pentru ca noi sa putem creste.

Iata aici inregistrarea emisiunii

Imi vine sa cioflai viata

Da, a trecut 1 an de cand am poposit pe aceste meleaguri. Sunt mai mult ca sigura ca as fi simtit la fel chiar daca as fi poposit pe alte meleaguri. De ce? Pentru ca asa a fost trairea mea, totul pleaca din interior.

M-am trezit de dimineata si am citit un articol in care se predica incetinirea, negrabirea, micul dejun, trezirea cu cel putin o ora inainte de momentul iesirii pe usa. Asta fac de foarte mult timp, ma trezesc de dimineata ca sa am timp sa-mi savurez cafeaua si sa-mi alint copiii… de la distanta. Dar am uitat de micul dejun deci, articolul, amintindu-mi acest mic aspect, m-a facut sa ma dau jos din „my double bed” si sa purced la incropit micul dejun. Am folosit cunostintele furate de la Ariel si a iesit un mai mare deliciu de mic dejun, asa un deliciu ca mi-a venit sa cioflai… si aici a inceput totul…

Mancand si cioflaind, mi-am dat seama ca sunt fericita, ca sunt atat de fericita incat imi vine sa-mi „cioflai viata”!

A trecut un an de cand am facut o mare alegere in viata mea, de cand m-am rupt de tot, de toti si de toate din viata mea. Am plecat intr-o alta tara fara sa am nimic concret in gand, fara sa stiu ce ma va astepta… un singur gand am avut, acela ca nu vreau sa mai fiu jos, nu vreau sa ma mai simt doborata, vreau sa simt viata, sa vad ce n-am avut timp sa vad pana atunci, sa miros florile, sa le observ, sa ascult vantul si ploaia si sa-mi placa chiar daca e furtuna, sa ascult pasarile si muzica clasica, sa stau cu mine, sa incerc sa ma cunosc…

Acum imi dau sema ca asta am vrut pentru ca atunci nu aveam nici o idee, atunci eram in bataia vantului. Si asa am fost mai tot timpul, n-am calculat nimic, n-am incercat sa obtin nimic, am lasat totul sa se intample fara sa am nicio asteptare, nicio dorinta.

Fix la un an de zile dupa rapidul meu divort s-au intamplat doua lucruri importante: am semnat un contract full time cu „castelul”, un loc unde-mi place sa-mi petrec timpul si unde lucrez… si totodata m-am mutat singura intr-un „one bedroom flat”, unde am doua camere, bucatarie si baie.

Din acest punct am inceput sa gandesc putin si am ajuns la concluzia ca venirea Edenucai langa mine este posibila. Am tatonat terenul cu ea si mi-am dat seama ca-si doreste sa vina la mine deci m-am ocupat de gasirea scolii si inscrierea ei din septembrie.

Spre bucuria mea, Iris, fiica mea cea mare, isi indreapta si ea gandurile spre o venire langa mine, lucru care mi se pare extraordinar pentru ca de cate ori am intrebat-o daca vrea sa vina la mine nu prea mi-a raspuns pozitiv.

Ariel, fiul meu, neintrebat de mine, anunta ca vrea sa vina mai aproape de mine, pentru ca familia este acolo unde suntem cu totii. El mereu imi face surprize placute, imi da peste cap toate certitudinile, ma intoarce pe toate partile, ma invata si trage de mine, vrea sa scoata tot ce crede el ca ascund in interiorul meu.

Deci, tot mancand din micul meu dejun copios, realizez cat de fericita sunt, in curand familia mea se va reuni, vom fi impreuna. Este prima data cand am un gand, o dorinta si aceea este sa fim iar impreuna, sa mancam micul dejun impreuna, sa ne cante Ariel la chitara, Eden sa ne spuna glume iar Iris sa ne danseze un pic.

Nimic nu va mai fi cum a fost, dar nici nu trebuie. Evoluam, crestem, avem experiente noi, invatam lucruri noi… dar important este sa comunicam, sa ne simtim aproape unii de altii si chiar sa fim aproape unii de altii.

Eden a plecat in Israel, la bunicii din partea tatalui ei, Radu, si se pare ca-i place foarte mult. Eu iubesc Israelul, este o tara foarte frumoasa, calda si colorata, asa cum imi place mie. Am fost fericita si acolo, am adus pe lume doi copii minunati, copii care acum sunt adulti minunati. Israelul este intr-adevar un pamant sfant!

Radu, tatal copiilor mei, cred si sper ca este si el fericit.

Cum sa nu-ti cioflai viata cand totul se aranjeaza in cel mai frumos mod posibil?

A pica un examen e o lectie importanta

A pica un examen e o lectie importanta

Si iata ca luni a venit si a si trecut! Examenul l-am dat, dar nu l-am luat! Atatea vorbe, dar volanul asta a ajuns doar pe undeva pe la mijloc, acum nu-i nici in dreapta, nici in stanga, mai am putin sa-l ajustez si sa-l asez la locul lui … in dreapta.

M-am trezit de dimineata, caci examenul il aveam la 9:37 (inca n-am inteles de ce sunt orele astea asa ciudate) iar cu instructorul aveam intalnire la 8.30, ca sa ne mai plimbam putin. Cum il asteptam eu, entuziasmata, pe mijlocul strazii, primesc un mesaj cum ca nu functioneaza semafoarele in intersectie si se merge greu, asa ca va intarzia putin. A ajuns pe la 8.45, m-am catarat la volan si am plecat. Sincera sa fiu, stau acum sa ma gandesc, dar nu-mi pot aduce aminte absolut nimic din acea plimbare, habar n-am pe unde m-a invartit in dimineata aceea! Stiu doar, ca ne-am parcat cu 10 minute inainte de inceperea examenului, ca sa ma relaxez putin si a inceput sa ma intrebe unde ar putea sa se duca in concediu in Romania! Asta-i tot ce-mi amintesc!

S-a facut ora! Intram in sala de asteptare, o sala micuta in care mai erau vreo trei instructori cu elevii lor. Se deschide o alta usa si intra un nene cu parul alb, ca un bunic bun si ghidus. Imi spune numele si ma cauta din priviri. Clic, m-a apucat tremuratul, eu sunt, ma trezesc vorbind! Vine la noi, imi cere un act, confirma ca sunt eu si-mi zice sa merg cu el la masina.

Se opreste brusc si-mi cere sa citesc un numar de inmatriculare. Ma fastacesc putin dar, pana la urma, reusesc sa citesc mai tot numarul. Bifeaza ceva pe hartia lui, ma intreaba unde-i masina si ne urcam in ea. Si aventura incepe…

Imi spune ca examenul va dura 40-45 de minute, condus independent, condus dupa indicatii, cateva manevre, iar in ultimele 10 minute va trebui sa raspund la cateva intrebari de legislatie. Toate astea le stiam dar, tremuratul nu ma parasea deloc.

Din parcare mi-a indicat sa virez dreapta pe strada principala. Am scos putin botul masini si ma tot zgaiam, sa ma asigur, pentru ca cel mai mult se pune accent pe asigurat si uitat in oglinzi, cand, deodata, realizez ca ma uitam lung in partea stanga a strazii, parca asteptam sa vina ceva de acolo, intorc putin capul in dreapta si vad o masina venind si imi dau seama… ma asiguram gresit… instantaneu mi-am pus patalamaua, am picat, si-a dat seama ce fac, stie ca nu mi-am refacut instinctele, e clar ca n-am ce sa caut pe strazile astea cand eu ma asigur dandaratelea!

Deci am iesit din parcare cu gandul ca am picat deja examenul.

Nu m-a surprins deloc cand mi-a indicat sa intru in vestitul roundabout, despre care tot auzisem! Toti baietii imi spusesera despre el ca este greu si ca acolo au gresit majoritatea! Nu intrasem cu instructorul de prea multe ori acolo, poate de doua ori, asa ca pentru mine era ca o mica sperietoare. De ce? Pentru ca nu auzisem decat cum sa NU cumva sa gresesc incadrarea in banda si daca chiar gresesc, caci greseala-i omeneasca, sa NU cumva sa schimb banda sa raman pe traseul gresit ca vede el, domnul examinator, cum ma readuce pe drumul cel bun!

Bineinteles ca m-am trezit pe banda gresita si am dat semnal si m-am incadrat pe banda care ma ducea acolo unde trebuia! Mare greseala, majora! Picioarele au inceput sa-mi tremure, iar cand mi-a cerut sa trag pe stanga (ce ciudat suna „sa stragi pe stanga”) am fost sigura ca ma da jos din masina si-mi zice ca nu ne mai vedem niciodata. Drept urmare am uitat sa scot din viteza, motorul s-a oprit iar eu am tipat si am luat volanul in brate! Am stat asa pana mi-am dat seama ca-s penibila si ca saracul om, probabil crede ca-s nebuna, asa ca m-am indreptat si m-am uitat surazand la el. Spre surprinderea mea, el mi-a suras la randu-i si m-a intrebat daca totul e in regula si daca pot pleca din rampa, pentru ca eram pe o straduta foarte inclinata, cum dealtfel sunt multe pe aici!

Eee, atunci mi-am dat seama ca examenul va continua pana la final, ca desigur am picat si ca nu mai am de facut decat „tot ce pot mai bine”! Am plecat frumos din rampa, cred ca atunci l-am mai castigat putin, dar l-am pierdut repede cand m-a scos la plimbare pe autostrada si am intrat intr-o parcare in loc sa astept semnele care-mi indicau iesirea spre oraselul indicat de el.

Deci alta greseala majora!

Tot timpul am zis ca nu-mi place sa conduc pe drumuri necunoscute, neumblate de mine niciodata dar, dupa intamplarea cu autostrada am stiut ca nu mai am ce pierde si nu m-am mai gandit la ce gandeste el despre mine, ci m-am concentrat la drum, la semne si la cum sa scot ce-i mai bine din mine!

Am avut atunci o alta revelatie, am tot avut eu revelatii de cand sunt in Anglia, iar asta e una de care sper sa nu uit niciodata. Mi-am dat seama ca stiu sa ma orientez dupa semne, ca nu conteaza daca am mai fost pe un anume drum sau nu, ca tot ce conteaza este sa am incredere in mine ca pot, sa nu ma limitez.

Mi-am dat seama ca singurul meu dusman sunt eu, sunt singura care ma limiteaza. Mi-am adus aminte de tot ce mi-au explicat si povestit baietii despre experientele lor de la examen si tot ce mi-au spus a fost experienta lor NEGATIVA, cum sa NU fac un anume lucru, sa NU zic, sa NU ma comport! Asa am reusit sa-mi pun limitarile, daca ei NU au reusit cum as putea reusi eu care oricum ma consideram pericol public pe strazile Bucurestiului?

Cum as fi putut eu sa reusesc cand convingerea mea cea mai adanca era ca NU am dreptul sa conduc pentru ca sunt un pericol iar tot ce mi-au spus ei sa nu fac, s-a infipt atat de adanc in subconstientul meu incat asta am facut!

Deci examenul l-am picat dar, acum stiu ca pot. Toata aceasta experienta a fost benefica pentru mine. Mi-a aratat cum sunt cand sunt limitata, cum frica pune stapanire pe mine si ma paralizeaza cand credintele mele imi spus ca nu pot si mai ales cand subconstientul isi baga codita si-mi spune ca nu am voie sa fac un anumit lucru. Dar, cand am stiut ca am pierdut jocul, deci nu mai aveam ce altceva sa pierd, am vazut cum am reusit sa ma concentrez si sa fac perfect ceea ce gandeam eu ca nu pot face.
Abia astept sa dau examenul!

Am reusit sa citesc si legislatia o data. Se pare ca nu-i asa complicata cum am crezut eu la inceput!

Credinte, credinte, credinte!

Mi-este frica

Mi-este frica

Toata dezvoltatrea asta personala, toata pozitivitatea asta, toti oamenii minunati din jurul meu… oare unde sunt ei acum? Acum sunt singura, iar, in varful patului si tremur de frica la gandul ca-ntr-o saptamana am de sustinut un examen de condus. Da, despre asta este vorba! Ador sa conduc, imi placea asa de mult sa conduc cu geamul deschis, cu tigara aprinsa, cu telefonul la ureche si in mare viteza… de unde, habar nu aveam ce viteza aveam pentru ca eu eram afundata in discutiile telefonice, tot condusul meu era pe baza de reflexe automate, daca ma intrebai ce culoare a avut semaforul n-as fi stiut sa raspund pentru ca totul se facea din mers. Cata inconstienta!

Dar placerea era asa de mare sa simt vantul prin parul meu „bogat”, sa fiu importanta cum trag eu din tigara si pe geam se vede un nor mare de fum, cum dau instructiuni importante la telefon…

Una din nemultumirile mele la volan era ca in afara de condus nu puteam sa si citesc, sa folosesc timpul la maxim, asa ca vorbeam la telefon cat puteam ca sa compensez aceasta pierdere de timp. Deci eram cumva polivalenta, eram ca si cum as fi avut vreo patru maini, doua capete si multi ochi, cu toate ca eu nici nu vedeam pe unde mergeam, fiind concentrata pe discutii si fumat.

Nici nu stiu de ce povestesc toate astea… poate pentru a ma imbarbata si a-mi aduce in prezent placerea si mai ales siguranta cu care conduceam acum vreo patru ani.

Si iata-ma acum, dupa toate experientele astea, stand timorata si paralizata de frica si gandindu-ma ca nu sunt in stare sa conduc o masina cu volan pe dreapta, pe partea stanga a soselei. Deja m-am incurcat. E o grozavie, imi ies la suprafata toate instinctele pe care trebuie sa le anihilez. In 21 de zile (parca asa era, nu?) ar trebui sa se formeze reflexe noi! Dar eu nu le dau voie pentru ca dau voie fricii sa ma conduca! Ce sa fac, ce sa fac, ce sa fac? La ce sa ma mai gandesc sa-mi fac curaj, cum sa-mi mai educ creierul ca sa nu mai simta frica asta? La fiecare ora imi propun sa fiu calma si relaxata, asa am invatat cuvantul „smooth„, dar cand pornesc motorul masinii se duce pe apa sambetei toata relaxarea mea!

Ma gandesc prin cate am trecut si cate am realizat pana acum. Daca mi-ar fi zis cineva ca o sa divortez si o „sa-mi las” copilasii mei siguri si o sa plec in Anglia de „nebuna” i-as fi zis ca nici intr-o mie de ani! Mi s-ar fi parut ceva de neconceput. Condusul cu volan pe dreapta e o joaca in comparatie cu un divort si o plecare singura in lume!

Cand am divortat am zis ca o fac si nu m-am mai gandit la ce voi face dupa, nu m-am mai gandit la cati ani am fost impreuna, la cati copii avem impreuna, la ce frumos a fost, efectiv m-am gandit la prezent, ca nu se mai poate asa si ca trebuie schimbat din temelie pentru a da voie noului sa vina.

Cand am plecat in Anglia … chiar ca nu m-am gandit la ce voi face. Mi-am dat seama ca vreau, ca am nevoie de schimbarea asta si am facut pasul negandindu-ma la ce las in urma. Copiii sunt cei mai oropsiti din situatia asta, dar rationamentul a fost unul simplu: decat sa aiba langa ei o mama mutilata psihic, mai bine plec si ma vindec, imi regasesc linistea si bucuria de a trai si astfel ii voi putea sustine si pe ei si, in acelasi timp, las loc tatalui lor sa-si refaca relatiile cu ei.

Toate bune si frumoase pana aici, dar examenul vine si eu ma gandesc la volanul ala care-i in alta parte… Adică in dreapta, nu in stanga!

Dar de ce sa ma gandesc la trecut? Doar am invatat din experienta proprie, din fapte mult mai „grave”, ca nu trebuie sa ma gandesc la vechile obisnuinte… Deci de azi inainte volanul este in partea dreapta iar pe sosea se circula pe partea stanga! In Anglia, cel putin aici, la tara, se circula incet, relaxat, nu se fac depasiri si toate franele si manevrele tin de cuvantul „smooth”!

Luni dimineata este ziua cea mare, ziua in care imi arat ca totul este asa cum este in acest moment, nu asa cum a fost. Trecutul a trecut, nu mai este! Prezentul este de acum inainte, asa cum il vrem noi, asa cum ni-l imaginam noi si orice este posibil asa cum a fost posibil sa divortez, sa las totul in urma si sa plec in Anglia, sa conduc pe partea stanga a strazii, sa fiu chelnerita intr-un castel (asta chiar ca n-as fi crezut-o niciodata) si tot asa…

Pasiunea este tot si totul este pasiune

Pasiunea este tot si totul este pasiune

Si iata-ma iar cu picioarele in apa fiarta cu putin bicarbonat. Oricum, am inceput sa ma obisnuiesc cu statul in picioare, cu mersul pe jos cu orele… pentru ca n-am mai mers probabil. In ultimele zile s-a tot gasit cineva sa ma ia de acasa si sa ma aduca acasa. Ce dragut! Nici nu speram eu sa gasesc atatia oameni draguti.

In ultimele doua zile am intrat la la job la 6:30 dimineata, daca trebuia sa merg pe jos ar fi trebuit sa plec de la 5:15 ca sa am timp sa ajung si sa-mi si trag sufletul putin! Asa ca am fost salvata de o colega noua care sta intr-un orasel apropiat iar drumul ei este chiar prin fata casei mele. Este o alta alternativa de ajuns acasa pentru ca nu suntem mereu in aceeasi tura dar, asta nu-i o problema mare, de fapt este un lucru bun pentru ca asa o sa-mi cunosc si eu mai bine toti colegii! Da, e socializare cu incetinitorul pentru ca la castel nu prea avem timp, totul este intr-o continua miscare.

Weekendul acesta a fost unul foarte aglomerat, a fost o conferinta sau, ca sa fiu mai corecta, o tabara la care au participat cam 300 de oameni. Intr-o sala cu 200 de locuri a trebuit sa hranim 300 de infometati cu 2 feluri de mancare. Ne-am miscat cat am putut de repede, norocul nostru ca si ei au mancat repede si dupa o ora si jumatate toata lumea era fericita. Cu stomacelul plin au iesit in curte la vorba, foc de tabara, muzica si voie buna. Totul s-a terminat cu bine!

Tot stand asa cu picioarele in apa fiarta care s-a cam racit, imi dau seama ca azi a fost, si inca mai este, o zi minunata. Am simtit sa spun, cum zicea fiica mea cea mica, Eden, ca a fost cea mai frumoasa zi din viata mea! De ce? Pentru ca m-am simtit foarte bine in pielea mea, am avut incredere in mine, am fost eu fara a ma mai gandi daca vorbesc corect, inteleg bine, se face sa zic asa, e bine sa am initiativa… intr-o propozitie: nu m-am mai cenzurat si am prins aripi.

Ceva se contureaza in mintea mea, ceva vrea sa iasa la suprafata din sufletul meu… Degeaba am zis eu pana acum ca am plecat, ca mi-am luat zborul, cand de fapt am stat inchisa in aceleasi mentalitati. Nici macar n-am vazut oportunitatile care se deschid in fata mea. Incep sa cred ca de mult imi doream sa cunosc alte meleaguri, alte mentalitati, alte perceptii ale vietii.

Ce face un om care nu are nevoie de nimic, are tot ce-si doreste, isi poate cumpara tot ce vrea? Descoperirea pe care am facut-o este chiar acel adevar pe care il tot aud de la Ariel de cativa ani incoace: omul care are tot isi urmeaza PASIUNEA! Si la fel ca-n matematica, este valabil si vice-versa, omul care-si urmeaza pasiunea are TOT!

Am scris acum vreo 4 ani un articol pentru Motivonti si cred ca incercam sa explic cum ca atunci cand faci ceva sa-l faci bine, cu simt de raspundere, sa nu-l faci de mantuiala caci pierzi din timpul tau care este foarte valoros, este viata ta. Cumva incercam sa explic ca atunci cand faci ceva si iese bine, ai placere sa faci acel lucru si atunci il faci si mai bine si… iti traiesti viata in bucurie si cu folos, nu o pierzi incercand sa te fofilezi!

Explicam eu atunci cum imi placea sa matur dimineata cand deschideam magazinul. Lucram pe vremea aceea intr-un mall la un magazin maricel. Zilele trecute mi-am adus aminte de articol, cand cineva mi-a spus ca orice lucru face, il face cu placere, chiar si cand matura pune pasiune si matura temeinic!

Chiar am zis in gandul meu „Ia uite altul caruia-i place sa mature„! Acelasi lucru am vazut zilele astea la castel. Am lustruit deja sute de tacamuri, cot la cot cu alti colegi, si n-am vazut pe nimeni sa se strambe sau sa zica ca nu-i place, toata lumea freaca cu placere la tacamuri, sterge paharele, strange farfuriile murdare, matura, spala pe jos… toti fac totul cu bucurie, simt de raspundere si pasiune. Locul e plin de clienti tot timpul, n-ai timp sa te plictisesti. Totul este ca o roata: pui pasiune, iese bine, iti place, pui iar pasiune, iese si mai bine, iti place si mai mult…

Atunci am scris dar, acum a venit momentul sa constientizez ce-am vrut sa explic atunci, sa traiesc pe pielea mea si este fantastic, este adevarat!

Pura intamplare sau… poate mai mult de atat

Pura intamplare sau... poate mai mult de atat

A trecut deja o saptamana de cand imi petrec o jumatate de zi intr-un minunat castel. As fi incorecta sa spun ca ma plimb toata ziua prin el si intalnesc printese si printi la tot coltul, nici macar vreun vrajitor batran n-am intalnit pana acum si, sincera sa fiu, nici nu-mi doresc. Dar pot spune ca de cand ajung si pana plec este o forfota continua, lumea vine si pleaca, stau cu orele de vorba la un simplu ceai sau mananca trei feluri de mancare in jumatate de ora. Nu este nici o regula, fiecare face cum ii place, singurul comportament constant este politetea.

Ieri, chiar am intrebat-o pe Heidi daca se vede pe fata mea ca sunt obosita pentru ca, spre nedumerirea mea, toata lumea ma intreba daca sunt in regula. S-a distrat copios de intrebarea mea, mi-a facut si un mic compliment, asa am interpretat eu, zicandu-mi ca o fac mereu sa rada si in cele din urma, vazand ca tot nu inteleg, mi-a spus ca lumea este doar politicoasa, ca-i un fel de a intreba ce fac sau cum ma simt! Am facut fata mea de om venit de pe alta planeta, am zambit si i-am zis un lung „Aaaaaaa!„, ceea ce a distrat-o si mai tare. Dar a continuat cu explicatia spunandu-mi ca nu toti sunt asa politicosi sau ca pot fi si foarte… altfel.

Eu cred ca le par lor foarte nepoliticoasa, pentru ca mi se pare penibil si fals sa spun neincetat multumesc sau sorry, eu sunt prea directa si am de invatat cum sa fiu mai maleabila. Am mare noroc cu Heidi pentru ca ma intelege si ma indruma in acelasi timp, ma invata cum sa ma comport in inalta societate engleza, ii sunt foarte recunoscatoare pentru ca este mereu in urma mea sa ma sustina, iar eu o urmaresc precum o umbra ca sa-i inregistrez toate miscarile.

Da, este o perioada de invatare si crestere, educare si echilibrare. Simt cum prind aripi si sunt din ce in ce mai independenta, nu mai am nevoie de consimtamantul nimanui pentru a trai, asta-i un lucru pe care nici nu stiam ca-l fac. Sunt multumita, sunt incantata de evolutia mea si de cursul pe care o ia viata mea.

Este fantastic cate poti invata intr-o saptamana. Am conversat in engleza mai mult decat in toata perioada de pana acum. Intr-o zi m-a intrebat un client daca poate plati cu cardul, cred ca era din Scotia, n-am inteles nimic, mi-a repetat, eu tot incercam sa prind vreun fel de mancare – dar nu se lega nimic… asa ca am cerut ajutor si tot draga de Heidi m-a salvat cu nonsalanta: „Da, poti plati cu cardul!„. Asta era tot, sa plateasca cu cardul, am ras toti trei, ne-am distrat copios iar clientul a intreabat la final: „E din cauza accentului, nu-i asa?” Oare nu si-a dat seama ca si eu sunt venita din alta parte? Ramane un mister!

S-a facut ora de plecare! Sunt luata pe sus, bagata in masina si dusa acasa! Heidi are grija sa nu stam nici un minut peste program. Ajungem la timp si plecam la timp. Nimeni nu te urmareste, nu te pune sa semnezi condica, totul se face pe incredere. Este fantastic. Este un alt concept despre viata, oamenii sunt corecti si de incredere, asta-i premiza de la care se pleaca!
Iata-ma ajunsa acasa, inca devreme, soarele-i sus pe cer. De o saptamana nu m-am mai plimbat si ma simt putin ca un robotel. Ma dor picioarele, dar e o durere placuta si ma simt in stare sa mai merg asa ca, ma schimb de uniforma, bag o masina la spalat, imi arunc ruxacul si-mi i-au gentuta de plimbare.

Tinta este fixata, supermarketul cel mai indepartat, Lidl, vreau sa mai simt o boare de Romania. Cand vreau sa iau contact cu Romania ma duc la Lidl si-mi vine sa cumpar cascaval feliat ca le place copiilor, unt ca e cel mai bun pentru ei, kiwi pentru praslea si poate ceva de imbracat pentru domnisoara cea mare. Da, ma simt langa ei si ma incarc cu energie! M-am bucurat enorm cand am descoperit ca am o bucatica de „acasa” asa de aproape!

Am facut cumparaturi, am trecut pe la birou si am incasat niste bani, toate-mi merg din plin! Cand ajung acasa, imi fac o prajitura, coc niste ardei grasi si fac o salata, mmmmm ce bine suna! Incarcata ca un Mos Craciun, plina de entuziasm ajung in fata usii, las sacosele jos, duc mana la buzunarul in care bagasem cheia cand am plecat si… stupoare… cheia nu-i… Nu-mi vine sa cred, am pierdut cheia, n-am cum sa intru in casa.

Ma apuca putin tremuratul si rotitele din capul meu incep sa se invarta repede, repede. Nu mai e mult si se intuneca, pe cine sa sun, cine ma poate ajuta, cum sa intru in casa? Intrebari fara raspuns. Dau telefoane si mesaje, dar toate raman fara raspuns. Stau putin si ma calmez, ma asez pe bordura si incerc sa gandesc la rece. Apare un mesaj. N-ai alta solutie decat sa gasesti cheia! Frumos mesaj! L-am luat de bun! Am inceput sa ma gandesc la posibilitatile de a gasi cheia! Destul de greu… dar nu imposibil. Cam cat de multe sanse sa o gasesc cam tot atatea sa n-o gasesc!

Tinand cont ca parcursesem un drum lung pe jos, dus-intors, cu trei mari opriri la birou, Tesco si apoi Lidl, care ar putea fi probabilitatea sa gasesc cheia la ora 19:30, cand ma mai oprisem sa mananc si mure de pe marginea drumului?

Ha, ha, ha asta da incercare! Si mi-a venit in minte gandul, ca atitudinea este totul! Deci am de ales intre a ma simti disperata, distrusa si sa nu vad nici o sansa sa o gasesc sau sa simt ca si cum am gasit-o deja si sa multumesc universului ca mi-a adus-o inapoi! E vorba de alegerile pe care le faci intr-o secunda si de cat de puternic crezi in ele, e vorba de totul sau nimic. Nu poti sa crezi cu jumatati de masura, faci o alegere si esti suta la suta convins ca asa este. Cat timp am gandit ca un lucru nu poate fi realizat pentru ca eu nu vedeam cum, nici nu am putut sa-l realizez dar, cand am lasat loc magiei in viata mea, cand am fost de acord ca universul este nelimitat, ca sansele sunt nelimitate, ca posibilitatile sunt nenumarate si am crezut in totalitate ca sunt si alte cai de rezolvare in aceasta lume, nu numai cele stiute sau vazute de mine, viata mea a prins viata si miracole s-au intamplat.

Asa ca am ales sa cred ca am gasit cheia, am pornit inapoi pe drumul parcurs si, cu ochii in jos, tot cautand, ma gandeam ca brelocul pe care-l aveam ma putea ajuta enorm. Era unul cu firma de taxi, sediul este in centru si la cat de corecti sunt oamenii aici, daca l-ar gasi cineva pe jos l-ar aduce la sediu. Tot mergeam prin intuneric si ma uitam in tufele de mure, poate mi-a cazut cand ma intindeam sa culeg fructele acestea frumoase si savuroase si simteam, in acelasi timp, linistea si siguranta ca e ca si gasita cheia mea. Am ajuns la Tesco si mi-a venit ideea sa las la receptie numarul meu de telefon in cazul in care cineva aduce o cheie cu un breloc ca al meu, sa ma poata gasi.

O doamna draguta, zambitoare, politicoasa, se uita la mine si ma imbie sa-i spun ce doresc. Ii explic cum ca mi-am pierdut cheia si poate e printre rafturi. O vad cum zambeste pe sub mustata, strengareste, dar continui sa-i spun ca in cazul in care o gaseste vreau sa-i las numarul meu. Ea scoate o cutie cu maruntisuri de sub tejghea. Atunci am un fel de revelatie si ma prind ca poate a gasit-o deja si-i spun ca are un breloc… si rade bucuroasa, ridica cheia din cutie… multumesc… am inceput sa tip, aproape, de bucurie. Imi intinde cheia, se vede ca e fericita pentru mine, imi vine sa o pup… dar nu se face cred, nu-i politicos, dar scena era de filmat, a fost intens, a fost minunat, a fost o experienta de vis!

Sunt sigura ca totul s-a intamplat asa datorita atitudinii, alegerii facute si increderii ca deja este asa cum imi doream eu!
Si inca o data Buddha are dreptate cand spune ca suntem rezultatul a ceea ce gandim!

Iata-ma pe drumul spre castel, noul meu loc de munca!

Iata-ma pe drumul spre castel, noul meu loc de munca!

A-nceput un nou an! am intrat in anul (evreiesc) 5776. Acum realizez ca am sarbatorit aceasta intrare in an nou printr-o noua experienta, un inceput de viata, de drum si de job. Am incercat din rasputeri sa nu am emotii, dar nu am realizat asta pana cand nu am incetat a incerca si nu am facut direct asta.

Tot imi sunau in urechi vorbele fiului meu: „Daca doar incerci niciodata n-o sa faci, trebuie sa faci direct.” si am facut, teama a trecut si entuziasmul i-a luat loc si iata-ma pe drumul spre castel, noul meu loc de munca! Am de facut un drum de o ora, mers pe jos jumatate de ora prin oras si jumatate de ora printr-un lane (poza de mai sus).

Soarele m-a condus tot drumul iar eu m-am simtit stapana universului pentru ca toate mi se aseaza asa cum e mai bine. Gafaind, dar plina de energie in acelasi timp, am ajuns la castelul cu pricina, am fugit repede sa ma schimb si sa-mi fac aparitia, crezand totusi ca sunt in Romania si toata lumea vaneaza greseli, intarzieri sau mai stiu eu ce.

castel

Nu prea stiu cum e sa fii angajat pentru ca de-a lungul vietii n-am lucrat decat vreo maxim 10 ani ca angajat cu program fix, in rest, am fost propriul meu stapan, deci pot spune ca este o experienta total noua, aceasta experienta a angajarii. Ma simteam cumva stinghera pentru ca totusi nu-mi exersasem engleza pe prea multe urechi, ci mai mult ma chinuisem eu sa-i inteleg pe englezii get-beget intalniti in decursul acestor 3 luni de cand sunt pe aceste meleaguri.

Totul a mers ca pe roate, am fost distribuita unei fetite de 18 ani, care numai 18 ani n-ai fi spus ca are, si am inceput sa-i pun intrebari si sa astept lamuriri cu ce am de facut. Am inteles ca toata lumea face de toate, fara nicio diferenta, nimeni nu se doreste a fi sef si nu este bataie pe acest post. Dintr-o discutie cu Heidi am inteles ca a terminat doar 11 clase si nu a vrut sa mearga la universitate. Am intrebat-o daca-i place ce face si mi-a spus ca foarte mult. Am inceput s-o urmaresc, sa vad cum face lucrurile si nu mica mi-a fost mirarea cand mi-am dat seama ca face totul cu pasiune si daruire, vesela tot timpul, razand intr-una… Ei chiar ii place ce face. Isi baga nasul peste tot, aranjeaza lucruri, face ordine in rafturi, nu sta nicio clipa degeaba, traieste sa faca ceva, locul asta sa fie viu, frumos si ingrijit.

E minunat sa vezi oameni care nu obosesc niciodata facandu-si treaba, neplangandu-se de nimic, din contra, cautand sa mai faca ceva, sa mai imbunatateasca ceva. Si daca stau bine sa ma gandesc, toti procedeaza la fel, nu numai ea. E o bucurie generala de a face locul ala sa straluceasca. Tot timpul a fost plin de oameni: batrani, tineri cu bebelusi, adulti, oameni cu probleme, in scaun cu rotile sau cu diverse dizabilitati. Pe jos e drum de o ora daca vii din oras, dar cu masina ajungi foarte repede, locul e pitoresc si plin de istorie, are o energie pozitiva, o aura luminoasa. N-as putea sa spun daca locul influenteaza oamenii sa lumineze asa sau daca oamenii fac locul sa straluceasca. Cred ca este o colaborare intre amandoua partile: oameni si loc.

Asta ma face sa ma gandesc la orasul nostru, la tara noastra, la continentul nostru, la Universul nostru. Ce-ar fi daca fiecare ar incerca sa lumineze locul lui, atunci locul ar face sa straluceasca toti oamenii de acolo si din aproape in aproape, ca o picatura intr-un ocean, stralucirea asta s-ar propaga si ar cuprinde fiecare cartier, oras, tara, continent si Univers. Este atat de logic si usor si totusi atat de greu de realizat, pentru ca fiecaruia ii este greu sa accepte perioadele grele din viata lui si atunci, ramane blocat in acele timpuri in loc sa-si lumineze sufletul, acceptand ca s-a intamplat, dar ca urmeaza momente minunate care-i pot lumina viata. Probabil ca vine un timp cand fiecare ne dam seama de acest fapt, toate la momentul lor!

Elisabeth este o alta colega minunata, care instantaneu s-a legat de mine si mi-a zis ca-i plac foarte mult romanii, polonezii si ungurii si ca incearca sa invete toate aceste trei limbi. M-a minunat entuziasmul ei, dar cum am vazut ca m-a luat sub aripa ei ocrotitoare, i-am explicat de teama mea de a vorbi engleza si am intrebat-o daca nu vrea sa ma invete ea, sa-mi fie profesoara. A fost incantata de cererea mea si a inceput pe loc sa-mi predea vocalele, sa-mi explice de ce se pronunta „uotăr” si nu „uatăr„. (Floria Stjames, tu stii ca te iubesc, te admir si te apreciez enorm!) Se uita cu grija la mine cand vorbeste, pronunta rar si raspicat si repeta de cate ori vede ca ma uit ca mata-n calendar.

Da, am gasit niste oameni minunati, intr-un loc superb!

Iata-ma pe drumul spre castel, noul meu loc de munca!

Una dintre fazele dragute care s-au intamplat a fost cand mi-a venit ideea sa-i intreb daca invata limbi straine la scoala. Raspunsul a fost promt, ca da, dar doar vreo 3 ani din care nu-si mai amintesc mare lucru. Heidi mi-a spus ca a invatat franceza dar nu a ramas cu nimic si oricum se intreba la ce-i trebuie pentru ca oriunde s-ar duce in lumea asta ar putea sa se faca inteleasa… peste tot in lume se invata engleza, deci ea deja cunoaste limba care uneste toate popoarele. Adevarul este ca niciodata nu m-am gandit la aspectul asta, dar intr-adevar are dreptate, ce altceva sa mai inveti daca stii deja engleza!?

Intoarcerea acasa mi-a fost usurata enorm de Heidi care, afland ca fac drumul pe jos, m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu ea cu masina. Am acceptat instantaneu multumindu-i si minunandu-ma cum lucrurile se aranjeaza asa frumos.