Drumul spre Anglia

Drumul spre Anglia

Spre surprinderea mea UK nu este cu mult diferit de Romania, asta cel putin la prima vedere.

Aeroportul Luton, caci acolo am aterizat, mi s-a parut familiar si asa… de-al casei, parca mai fusesem pe acolo. N-am exclamat nici un „Wow”, nici alte sunete ciudate. Mi s-a parut ca este ceva ce mai vazusem.

Inainte de aterizare, cu cel putin 20 de minute, am prins curaj si m-am uitat pe geam si nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut cat de aproape de sol sunt si ce frumos arata Anglia din avion. Terenurile erau parcelate, parca trasesera dungile cu rigla si creionul, la milimetru, ceea ce m-a impresionat placut.

Am facut cateva fotografii, mi-a placut cum se vedeau casele organizate in grupuri-grupulete, cum se vedeau norii si aripa avionului suprapusa peste Anglia si pudrata cu norisori pufosi.

Odata ajunsa in aeroport am cautat iesirea si statia de autocare (de couch coach), lucru indeplinit foarte repede. Timp de asteptare destul de mare, vreo 4 ore, ce sa fac, ce sa fac… sala de asteptare in renovare, afara soare, cald, frumos, parca nu parasisem Romania.

De unde mi s-a spus ca aici e frig, ploua si-mi vor ingheta oasele, iata ca am fost tare bine primita de draga Anglie.

Undeva, in mijlocul drumului, era improvizata o sala de asteptare – adica erau vreo 20 de scaune rasfirare si lumea astepta cate ceva. Am gasit doua scaune chiar in mijlocul acestei aglomerari si ne-am napustit asupra lor.

Stupoare, cateva hartii pe sub scaune si vreo doua sticle din care se bause toata apa. Erau lasate acolo. M-am simtit iar ca acasa, mai ales ca se auzeau numai voci puternice vorbind foarte interesant in limba romana.

Pentru o perioada scurta de timp am luat loc pe scaune si am admirat privelistea, dar simtindu-ma familiarizata cu locul am inceput sa ma plictisesc si sa ma gandesc la cei pe care i-am lasat acasa.

Bineinteles ca am inceput sa caut WIFI. Mi-a luat cam vreo ora sa ma conectez, ca sa pot da raportul si sa-mi impartasesc impresiile.

Se facuse ora de imbarcare in autocarul care se lasa asteptat. Eu stiam ca totul aici se face la timp, cu calm si rabdare. Am descoperit ca-i valabil doar calmul si rabdarea, caci timpul nu este respectat prea mult!

Autobuzul a avut 40 de minute intarziere, ceea ce a fost de-a dreptul dezastruos pentru ca ajungand in statia de la Heathrow, unde ar fi trebuit sa prindem o legatura pentru destinatia finala, am avut marea surpriza sa vedem autocarul nostru plecand chiar in momentul cand noi trageam in statie. Adica ne-a plecat de sub nas.

Roaga soferul sa opreasca mai repede. „Nu se poate si trebuie sa stati pe scaune.” ne spune el cu CALM.

Ii explicam cum ca pierdem legatura si-i aratam couch-ul nostru care se pusese in miscare. Tot cu calm ni se explica cum ca „ASTA E si n-ai ce-i face”.

In sfarsit coboram, vedem un om cu vesta in dungi si-l rugam sa vorbeasca prin statie cu autocarul care tocmai a plecat si sa-l roage sa ne astepte si pe noi.

Cu RABDARE ne-a explicat ca nu se poate. Apoi ne-a recomandat sa ne ducem la ghiseu si sa intrebam acolo ce-i de facut.

HAHAHA, asa calm si rabdare n-am crezut ca sunt in stare sa arat vreodata, dar nicio problema, ca mi-am dat in petic cu duduia de la ghiseu care ne-a explicat ca avem un alt autocar care va pleca spre aceeasi destinatie cu cel pierdut de noi… doar ca peste patru ore.

Dar bucurie mare: nu ne va pune sa platim biletul… Stupoare pentru mine… Nu m-am putut abtine, calmul meu a avut de suferit aici si i-am zis razand nervos: „Normal ca ne platiti biletul ca doar e greseala voastra!”

Duduia a facut doi ochi mari la mine si nu-i venea sa-si creada urechilor ce a auzit iesind din gura mea. A ridicat apoi din umeri si a zis ca ASTA E.

In concluzie am cerut un timp de gandire si ne-am dus afara sa mi se explice ca nu sunt in Romania si ca aici ASTA E si n-ai ce-i face. Alta varianta nu s-a gasit si am mai asteptat 4 ore.

Bineinteles ca asta nu-i tot, gafele mele curg incet dar sigur.

Mi s-a facut de bere si m-am dus sa cumpar… dar nu reuseam s-o identific, asa ca am intrebat daca au bere. Doi ochi mari, mirati, m-au privit lung. Apoi mi s-a spus ca nu au.

Am multumit, ca asta stiu sa spun in engleza, si am iesit repede ca sa nu-i aud ce comenteaza despre mine.

Am tras concluzia ca nu se vinde alcool in aeroporturi sau alte statii asa ca m-am multumit si cu o sticle cu apa care mi s-a parut destul de scumpa.

Dupa cinci ore de mers cu autocarul prin batrana Anglie am ajuns si noi la destinatie. Se luminase deja, era ora 5 dimineata, orasul inca dormea, eu eram inghetata pentru ca fusese frig in autocar, dar cu toate astea am avut puterea sa ma bucur de oraselul in care ajunsesem.

Prima impresie a fost ca sunt intr-un basm, parca-i un orasel din turta dulce, aici deja am ajuns intr-o alta lume, nu ma mai simt ca-n Romania. Strazi curate, case vechi dar ingrijite, tenta aristocratica, istorie multa, strazi lungi cu case lipite unele de altele exact asa cum am vazut in filme.

Am mers vreo 10 minute pe jos dupa care am ajuns la numarul 30, o casuta ca-n filme, pe la mijlocul strazii.

Anunțuri

16 gânduri despre “Drumul spre Anglia

  1. Keren ,esti uimitoarea!!!Să iei viață de la capat după 40 de ani nu e ușor pt nimeni……dar tu ești o forta……! Felicitări! Am citit tot ce ai scris și vreau să spun ca în același timp îți auzeam vocea povestindu-mi toate astea la o cafea ! Încă o dată FELICiTARI !!! Ești uimitoare!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s