O poarta spre… lume

Sunt aici de 10 zile si parca as fi de o viata, oare de ce simt asa? Cumva ma simt inchisa intr-o cutie cu jucarii noi, frumoase, cu multe aventuri si mult de experimentat, dar totusi inchisa intr-un anumit perimetru. Nu ca n-ar fi adevarat, pentru ca este, sunt inchisa in acest orasel minunat. Nu cred ca am gandit ceva rau sau negativ de cand am venit aici, dar sentimentul asta de inchis e singurul care-mi pune semne de intrabare.

Dar… am o poarta spre lume, un portal prin care pot comunica cu lumea in care am trait pana acum. Este o senzatie fantastica, parca ar fi intr-o poveste, intr-un desen animat – dar am gasit o poarta prin care trag cu ochiul la tot ce se intampla acolo de unde am plecat. Bineinteles ca-i vorba despre blogul meu iar toate reactiile pe care le primesc ma fac sa simt ca exist si ca nimic nu s-a schimbat, lumea care a ramas in urma mea continua sa existe dar, culmea, cu mine impreuna.

Si iata cum povestea continua… Se facea ca am ajuns intr-un loc unde nu mai erau case si nu mai gaseam usi cu cutii postale unde sa ma chinui sa indes leaflet-urile… Ce-i de facut? Nimic important, ca-n viata, trebuie mers inainte si la un moment dat ti se va arata ce cauti…

Am mers cale de … nu stiu cat … probabil 1 km, poate ceva mai mult, si miracolul s-a intamplat, am gasit o zona cu multe case in West Ogwell.

Fericire, mare fericire, am purces la treaba, am trecut pe langa un Pub, o casa culturala sau ceva in genul asta si drumul se ramifica asa ca m-am oprit sa studiez problema.

Fara harta e cam greu sa nu ma pierd. Fara fir de ata sau un sac cu faina ca sa las semne in urma mea… varianta cea mai plauzibila a fost sa nu ma abat de la drum, sa nu intru pe stradutele laturalnice pana nu ajung la capatul strazii, strada care a fost foarte lunga si plina de surprize.

Biserica care dateaza de peste 150 de ani este o frumusete, m-am trezit ca visez cu ochii deschisi, ca sunt in acea epoca, m-a trimis in acel timp. Este impresionant cat de bine sunt restaurate si pastrate aceste vestigii ale istoriei.

Mi-am dat seama ca sunt intr-un sat de acum 100 de ani cu multe case pastrate exact ca atunci, dar refacute, cu un stuf des si taiat scurt pe acoperis, case scunde – dar pe o suprefata destul de mare – una dintre ele cred ca a apartinut unui om de vaza.

Deodata am auzit un zgomot, am incremenit, ce sa fac, ma uit in jurul meu si mi se face frica. Mi-am dat seama ca nu vazusem picior de om de cand intrasem in satucul asta. Parca eram intr-un film western, din acela parasit, de unde ies tot felul de fantome. Am simtit un fior pe sira spinarii, am stat ca un catel la panda.

… si de pe o aleiuta vad ca iese o tanara, blonda, frumoasa, cu un baietel pe o bicicleta. Mi-a zambit din mers si m-a salutat, mi-am revenit si n-am putut sa ma opresc din a gandi ca suntem, totusi, in anul 2015, oamenii arata si se comporta conform acestui an, dar totul se petrece intr-un cadru fantastic ca acum 100 de ani.