Trairea

11851231_1017990784899437_421391901_n

Sunt singura. Casa-i goala. Ma cuprinde disperarea. E prima data de cand am ajuns aici cand traiesc sentimentul asta. L-am experimentat de multe ori in Romania, cand ii aveam pe toti langa mine! Era disperarea ca nu stiu cum sa ma descurc, incotro sa o apuc ca nimeni sa nu simta vreo lipsa. Dar acum? Acum am ramas fara internet si brusc sunt disperata. De ce oare? N-am nici o gura de hranit, nu-mi lipseste nimic… de ce simt asta?

Scrisul este un exercitiu foarte bun. Mi-a luat ceva vreme pana am prins curaj si-am deschis laptopul. Acum scriu si sentimentul acela de lipsa si disperare s-a atenuat. Dar chiar sunt singura? Se pare ca nu! Sunt cu mine! De doua luni sunt eu, cu mine si cu gandurile mele. Asta-i foarte bine, nu? De multe ori ma bucuram cand ramaneam singura acasa sa pot sta cu mine, sa-mi petrec timp cu mine. Eiii, acum am petrecut probabil prea mult! Sa ma fi plictisit de mine? Nu cred! Doar ca, deseori imi place sa-mi plang de mila, sa fac pe victima. Oare e cineva caruia sa nu-i placa? Nu cred. Mai mult ca sigur, toti oamenii experimenteaza victimizarea. Nu-i placut si nu-i inteligent deloc. Din ce te plangi mai mult, atragi mai multe motive de plans.

Zilele trecute am primit un mesaj de la o prietena, imi spunea sa vizionez un film pentru ca s-ar putea sa-mi placa. Ii multumesc mult prietenei, gandul ei catre mine mi-a dat multa energie si bucurie. Filmul este unul de exceptie, care ar trebui vizionat de toata lumea, inteles, rumegat, descifrat si urmat! Acum vreo doi ani, cred, dadusem si eu peste acest film, facuse un clic in mintea mea, nu-mi mai aduceam aminte ce film era, dar stiam ca vreau sa-l mai urmaresc, sa-l inteleg mai bine… si ce coincidenta, filmul apare, gata servit pe tava. Multumesc, Coca!

L-am vizionat in mai multe reprize, l-am reluat si l-am tot rumegat pe indelete, insa tot mai trebuie descifrat. De cate ori il vad, imi mai pica o fisa, mai fac un clic! E vorba de filmul asta:

Am avut o experienta frumoasa intr-una din zile. Pe cand mai aveam 30 minute de vizionat, am plecat sa impart leaflets. La un moment dat dintr-o strada am intrat pe o alee, un lane (un fel de drum de tara, ingust si cu pomi de o parte si de alta ca si cum ai fi in padure). Sunt multe lane-uri pe aici, sunt drumuri frumoase pe marginea carora mai apare cate o casa din cand in cand si cate o curte mare cat vezi cu ochii. Nu stiam daca mai sunt case pe acolo dar am continuat sa merg pentru ca-mi placea drumul si parca ceva-mi spunea sa nu ma opresc. Oricum, eram sub influenta filmului si admiram peisajul, ma simteam aproape de natura.

Am gasit cateva case frumusele si le-am salutat cu cate un leaflet. M-am transformat in Scufita Rosie si m-am oprit pe drum sa mananc mure ( norocul meu ca nu a aparut lupul din poveste). Am continuat drumul gandindu-ma ca ar trebui sa ma intorc, ca nu mai sunt alte case si ca am prea mult de mers la intoarcere. Dar nu-mi venea sa renunt, era prea frumos, pasarile ciripeau, soarele ma incalzea si deodata… am vazut. Era locul care ma chema. Era o banca batrana in varful unui delusor. Am inceput sa caut intrarea, m-am intors din drum si am gasit o alee care ducea undeva in spatele unor sere. Acolo era o bucatica de gard cazut si se vedea pajistea aceea mare care era prezidata de batrana banca.

Am intrat in curte. Parca eram in „Alice in tara minunilor”, asteptam sa apara cineva, sa se intample ceva, dar nu s-a intamplat nimic. Mi-am udat tenesii mei mov cu roua din iarba, nu prea inteleg cum de mai era roua la ora 12 la pranz, dar era destula cat sa-mi ude si ciorapii. Oricum eu n-am simtit mai nimic atunci, eram hipnotizata de banca, de pajiste, de soare, de ciripit, de un „cra, cra” al unei ciori… Peisaj de vis… Natura in toata salbaticia ei!

11911026_1024327714265744_1067726824_n

M-am simtit atat de conectata la sursa, mai conectata ca niciodata. Era un fel de oaza in mijlocul civilizatiei. Am ajuns la banca, m-am asezat confortabil, am scos telefonul, l-am pornit si am zis in sinea mea: „Nimic nu e mai important acum, decat sa vad sfarsitul filmului aici, in mijlocul naturii”. Zis si facut! A fost o experienta de neuitat. Timpul s-a oprit in loc pentru mine, cel putin asa am avut eu impresia. Franturi de idei se tot plimbau prin mintea mea. Erau linistitoare, sper sa mi le amintesc candva!

Telefonul a sunat si m-am trezit din reverie. Nu stiam ce am de facut. Aaa, trebuia sa ma intorc la treaba. Am mai stat pret de 10 minute sa fac poze, sa incerc sa imortalizez momentul, dar o poza nu poate arata energia care era acolo, viata care clocotea in acel perimetru. Mi-am luat la revedere si am multumit pentru experienta traita tot drumul pana la gardul cazut.

Apoi totul a mers ca pe roate!

In drumul spre casa m-am oprit si am adunat mure in doua cutii pe care le luasem special de acasa. Daca pana acum m-am tot minunat de florile care cresc aici, acum ma minunez de murele care se gasesc pe marginea drumului. Sunt aromate si bune, hranitoare si… se transforma intr-o dulceata parfumata, numai buna pentru clatite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s