Cate se pot intampla intr-o zi

Greetings from Plymouth

Greetings from Plymouth

Deschid ochii. Negru, intuneric. Oare cat e ceasul? E doar ora 5 dimineata! Mai am o ora pana suna ceasul prima data. Inchid ochii incercand sa adorm iar. Tot felul de ganduri se invart, se rasucesc, planuri cum sa fac, la cat sa plec… prea multe ganduri. Trebuie sa le opresc. Deschid ochii si… ora 05.50. Ma linistesc. Am o gramada de timp la dispozitie. Totul este perfect!

Si-mi amintesc de ziua de ieri care a fost perfecta.

Se aude un zgomot la usa de la intrare. Click… sigur e NINo. Mai mult ca sigur. Am fugit pe scari pana la usa unde ma astepta un plic maro, ca orice plic, cu numele meu imprimat. Am inceput sa vorbesc cu mine insumi. „Sigur e, dar asa simplu, nimic nu atrage atentia ca este ceva oficial.” Iau un cutit, ca sa-l desfac frumos, sa nu-l rup si… intr-adevar, dau de o foaie care-mi certifica ca este ceea ce asteptam de trei saptamani. Era NINo-ul – National Insurance Number.

Era NINo, scris frumos, alaturi de cateva randuri dar, fara nicio semnatura sau stampila. Atatea povesti tesute in jurul acestui numar! Atatea piedici am crezut ca mi se pun si… iata ca a aparut.

Dupa un interviu de 10 minute, in care am avut nevoie doar de pasaport si a trebuit sa adeveresc ca toate informatiile date la telefon sunt cele adevarate, n-am avut decat de asteptat trei saptamani, atat, de asteptat!

Wow, ce dimineata minunata… si asta era doar inceputul.

Marele eveniment era intalnirea cu vechi prieteni, revederea cu ei dupa aproape 10 ani. Entuziasmul meu era maxim. Eram curioasa sa vad cum s-au transformat in acesti ani traiti in Anglia.

Doua batai la usa si un latrat. Ei sunt. A doua oara cand fug la usa in aceeasi dimineata. Aproape neschimbati, putin par alb, in rest, am avut senzatia de intors in timp, de intors in copilarie. Ce frumos!

Eram copii mari care depanau amintiri si ne puneam la curent cu ce se intamplase in perioada care trecuse.

Nu stiu daca a fost doar senzatia mea dar, tot drumul, am simtit cum masina sta sa explodeze de atata exuberanta si energie voioasa.

Am fost sa vizitam barcile, sa mancam… am vorbit mult. Mi-au mai explicat cum stau lucrurile pe aici si chiar mi-au dat un avant mare sa repornesc bussinesul cu bijuteriile.

Am vizitat farul si am admirat cum English Channel se deschide in Oceanul Atlantic. Este o priveliste minunata, un exemplu de libertate si incredere. Cum Canalul se deschide si se lasa primit de Ocean asa ar trebui si omul sa se goleasca de griji si sa se lase in voia Universului…

Asa ma las si eu acum in voia Universului. La 8 si jumatate ies pe usa si ma indrept catre targ, catre Carboot-ul de la Reacecourse-ul din oras. Am ajuns destul de tarziu, locurile erau ocupate … dar nenea care vindea bilete a fost un dragut. I-am spus ca masina mea este masa si atunci mi-a zambit si mi-a injumatatit biletul de intrare. Deci, cumva am pornit cu dreptul.

Aveam emotii, primul meu targ in Anglia. Mai fusesem in Romania, dar niciodata singura. Acum eram pe cont propriu.

Mi-am montat masuta primita de la prietenii mei, temelia pusa de ei la constructia afacerii mele in Anglia. M-am asezat strategic, am zis eu, pe o latura unde nu mai era nimeni asezat, doar-doar se vor strange multi cumparatori si asa voi fi vazuta si asaltata cu cereri. Am asezat frumos toata marfa pe masa si… am asteptat. Si ca-n poezia cu Zdreanta ziceam si eu in gandul meu „Nu m-am asezat bine, toti se uita pe partea cealalta, le e lene sa intoarca capul si spre mine„.

Cate se pot intampla intr-o zi

Cam asa a fost pana la sfarsit. Am reusit, totusi, sa vand un inel dragalas si asa mi-am scos intrarea si cred ca si investitia, lucru care m-a bucurat, doar n-am iesit in pierdere si am prins curaj sa ma duc si la un alt targ de care am aflat intre timp.

Asa ca, iata-ma la ora 4 dupa-amiaza, cum imi iau iar masuta la subrat si plec la ultimul targ care se mai organiza anul acesta intr-o parcare a unui supermarket.

Incerc aceeasi strategie, sa explic cum ca am venit zburand pe masa… dar n-a mai tinut figura si mi-au incasat pret intreg la biletul de intrare.

Mi-am asezat meticulos masuta, de data asta in rand cu ceilalti vanzatori, ca doar stiam ca nu ma cauta nimeni, ci eu trebuie sa ies in calea cumparatorilor. Spre surprinderea mea, am observat ca langa mine era o masuta la care se vindeau bijuterii.

Am avut cateva lucruri de invatat de la acei oameni draguti cum ar fi ca marfa trebuie expusa frumos, etalata si scoasa in evidenta, chiar daca esti la un targ de vechituri. Initial am crezut ca nu le-a convenit prezenta mea acolo dar la final, cand mi-au facut cadou doua cutii de lemn ca sa-mi pot aranja bijuteriile in ele, mi-am dat seama ca nu e bine sa judeci omul dupa impresii, ceea ce mi-am imaginat eu a fost exact opusul la ceea ce mi-au demonstrat ei.

Am reusit, in cele din urma, sa vand un lantisor si o bratarica cu ata, facuta de mine. Deci, satisfactia mea a fost maxima, am inteles iar ca oamenii sunt buni, lucrul facut de mine a fost apreciat si dupa participarea la doua targuri am scazut cheltuielile si am ramas si cu vreo 3 lire profit.

Deci viata e frumoasa si merita traita! Daca nu poti intra pe usa, poti oricand intra pe geam!

Anunțuri

Trairea

11851231_1017990784899437_421391901_n

Sunt singura. Casa-i goala. Ma cuprinde disperarea. E prima data de cand am ajuns aici cand traiesc sentimentul asta. L-am experimentat de multe ori in Romania, cand ii aveam pe toti langa mine! Era disperarea ca nu stiu cum sa ma descurc, incotro sa o apuc ca nimeni sa nu simta vreo lipsa. Dar acum? Acum am ramas fara internet si brusc sunt disperata. De ce oare? N-am nici o gura de hranit, nu-mi lipseste nimic… de ce simt asta?

Scrisul este un exercitiu foarte bun. Mi-a luat ceva vreme pana am prins curaj si-am deschis laptopul. Acum scriu si sentimentul acela de lipsa si disperare s-a atenuat. Dar chiar sunt singura? Se pare ca nu! Sunt cu mine! De doua luni sunt eu, cu mine si cu gandurile mele. Asta-i foarte bine, nu? De multe ori ma bucuram cand ramaneam singura acasa sa pot sta cu mine, sa-mi petrec timp cu mine. Eiii, acum am petrecut probabil prea mult! Sa ma fi plictisit de mine? Nu cred! Doar ca, deseori imi place sa-mi plang de mila, sa fac pe victima. Oare e cineva caruia sa nu-i placa? Nu cred. Mai mult ca sigur, toti oamenii experimenteaza victimizarea. Nu-i placut si nu-i inteligent deloc. Din ce te plangi mai mult, atragi mai multe motive de plans.

Zilele trecute am primit un mesaj de la o prietena, imi spunea sa vizionez un film pentru ca s-ar putea sa-mi placa. Ii multumesc mult prietenei, gandul ei catre mine mi-a dat multa energie si bucurie. Filmul este unul de exceptie, care ar trebui vizionat de toata lumea, inteles, rumegat, descifrat si urmat! Acum vreo doi ani, cred, dadusem si eu peste acest film, facuse un clic in mintea mea, nu-mi mai aduceam aminte ce film era, dar stiam ca vreau sa-l mai urmaresc, sa-l inteleg mai bine… si ce coincidenta, filmul apare, gata servit pe tava. Multumesc, Coca!

L-am vizionat in mai multe reprize, l-am reluat si l-am tot rumegat pe indelete, insa tot mai trebuie descifrat. De cate ori il vad, imi mai pica o fisa, mai fac un clic! E vorba de filmul asta:

Am avut o experienta frumoasa intr-una din zile. Pe cand mai aveam 30 minute de vizionat, am plecat sa impart leaflets. La un moment dat dintr-o strada am intrat pe o alee, un lane (un fel de drum de tara, ingust si cu pomi de o parte si de alta ca si cum ai fi in padure). Sunt multe lane-uri pe aici, sunt drumuri frumoase pe marginea carora mai apare cate o casa din cand in cand si cate o curte mare cat vezi cu ochii. Nu stiam daca mai sunt case pe acolo dar am continuat sa merg pentru ca-mi placea drumul si parca ceva-mi spunea sa nu ma opresc. Oricum, eram sub influenta filmului si admiram peisajul, ma simteam aproape de natura.

Am gasit cateva case frumusele si le-am salutat cu cate un leaflet. M-am transformat in Scufita Rosie si m-am oprit pe drum sa mananc mure ( norocul meu ca nu a aparut lupul din poveste). Am continuat drumul gandindu-ma ca ar trebui sa ma intorc, ca nu mai sunt alte case si ca am prea mult de mers la intoarcere. Dar nu-mi venea sa renunt, era prea frumos, pasarile ciripeau, soarele ma incalzea si deodata… am vazut. Era locul care ma chema. Era o banca batrana in varful unui delusor. Am inceput sa caut intrarea, m-am intors din drum si am gasit o alee care ducea undeva in spatele unor sere. Acolo era o bucatica de gard cazut si se vedea pajistea aceea mare care era prezidata de batrana banca.

Am intrat in curte. Parca eram in „Alice in tara minunilor”, asteptam sa apara cineva, sa se intample ceva, dar nu s-a intamplat nimic. Mi-am udat tenesii mei mov cu roua din iarba, nu prea inteleg cum de mai era roua la ora 12 la pranz, dar era destula cat sa-mi ude si ciorapii. Oricum eu n-am simtit mai nimic atunci, eram hipnotizata de banca, de pajiste, de soare, de ciripit, de un „cra, cra” al unei ciori… Peisaj de vis… Natura in toata salbaticia ei!

11911026_1024327714265744_1067726824_n

M-am simtit atat de conectata la sursa, mai conectata ca niciodata. Era un fel de oaza in mijlocul civilizatiei. Am ajuns la banca, m-am asezat confortabil, am scos telefonul, l-am pornit si am zis in sinea mea: „Nimic nu e mai important acum, decat sa vad sfarsitul filmului aici, in mijlocul naturii”. Zis si facut! A fost o experienta de neuitat. Timpul s-a oprit in loc pentru mine, cel putin asa am avut eu impresia. Franturi de idei se tot plimbau prin mintea mea. Erau linistitoare, sper sa mi le amintesc candva!

Telefonul a sunat si m-am trezit din reverie. Nu stiam ce am de facut. Aaa, trebuia sa ma intorc la treaba. Am mai stat pret de 10 minute sa fac poze, sa incerc sa imortalizez momentul, dar o poza nu poate arata energia care era acolo, viata care clocotea in acel perimetru. Mi-am luat la revedere si am multumit pentru experienta traita tot drumul pana la gardul cazut.

Apoi totul a mers ca pe roate!

In drumul spre casa m-am oprit si am adunat mure in doua cutii pe care le luasem special de acasa. Daca pana acum m-am tot minunat de florile care cresc aici, acum ma minunez de murele care se gasesc pe marginea drumului. Sunt aromate si bune, hranitoare si… se transforma intr-o dulceata parfumata, numai buna pentru clatite.

Totul e bine cand se termina cu bine

Totul e bine cand se termina cu bine

E dimineata, cerul este acoperit de nori, din departare de aude un duet timid al unui gugustiuc si al unui pescarus, in rest, liniste deplina!

Ma tot gandesc la zilele care au trecut. Peripetiile se tin lant, dar deja nu mai am chef de ele. Si totusi, fiecare intamplare are farmecul ei, are talcul ei, nimic nu-i intamplator! Inca nu e cazul sa ma iau la tranta cu realitatea, nu e cazul sa disper daca lucrurile nu se intampla asa cum cred eu ca ar trebui, cine sunt eu sa stiu exact cum ar trebui… de unde sa stiu cum trebuie, dar ce-i acest cuvant trebuie? In ultimii 10 ani am incercat din rasputeri sa fac sa dispara din mentalitatea si viata mea termenul de „trebuie”. Nimic nu trebuie, viata se deruleaza pur si simplu. Aici si acum, am deosebita placere de a-mi da voie sa traiesc fara constrangeri si fara trebuie. Sunt o multime de alternative, daca nu iese una, sigur va lua nastere o alta mult mai buna.

Tot Facebookul e plin de astfel de maxime. Le-am mancat pe paine, zilnic, din ziua in care fiul meu mi-a deschis cont pe Facebook. M-am gandit ca aceasta inventie, Facebook-ul, e facuta special pentru a-ti regla creierasul, pentru a citi zilnic cateva zicale care sa-ti mai dea un sens in viata! Daaaa, asta am tot gandit eu de ceva ani incoace si iata, ca acum, am ocazia sa pun in practica tot ce am citit, tot ce m-a tinut pe linia de plutire. Tot nu scap de senzatia de „fairy tail”, tind sa cred, ca tot ce visez noaptea, se poate realiza ziua iar toate capcanele zilnice nu sunt decat niste picanterii care fac povestea mai frumoasa.

Cel mai minunat exemplu este cel cu deschiderea contului in banca. De ce? Pai sa vedem ce s-antamplat! Luni aveam programare la o banca care auzisem eu ca este mai permisiva si nu-mi cere prea multe acte. Ma prezint, la ora stabilita, plina de energie pozitiva si foarte nerabdatoare sa ma vad macar cu un cont in banca, chiar daca-i gol, dar macar am ce umple, nu? O luasem pe Daisy (despre care am scris aici), o bagasem in geanta, preventiv, sa nu creada cei de acolo ca-s dusa si ma plimb cu papuselele dupa mine. Nu ca n-ar fi adevarat, e pe undeva o doza de adevar! M-am gandit ca daca tot e in Anglia de mai mult timp decat mine, Daisy ma poate indruma, sa merg la fix cu ce mi-am propus.

M-a intampinat un tanar, par lung cu coada, camasa si cravata, aducea putin a fiul meu, lucru care m-a facut sa fiu foarte deschisa si prietenoasa cu el, rigiditatea mea fugise si increderea iesise la lumina. M-a invitat in biroul lui care se afla cocotat la un alt nivel, deci, am avut ocazia sa trag cu ochiul in culisele bancii. Nimic spectaculos, nimic elegant, o masa cu scaun, un calculator si un telefon, plus cateva diplome atarnate pe pereti. Facem cunostinta, imi pune cateva intrebari, deschide calculatorul, completeaza cateva rubrici si… bang… nu mai merge, nu poate continua din cauza unei erori pe care o tot striga calculatorul. Telefonul era la indemana asa ca-l foloseste cu nonsalanta, spune numarul erorii si asteapta putintel.

Dupa o secunda reia tot ciclul de mai devreme dar… stupoare, aceeasi eroare inunda ecranul monitorului. Fastacit, isi cere scuze si paraseste putin biroul, timp in care eu am comunicat cu Daisy si am primit toate incurajarile posibile ca totul va fi bine. S-a intors intr-un tarziu, cu fata rosie si intimidat tot, cerandu-si scuze si rugandu-ma sa nu ma supar caci sistemul a cazut si nu-mi poate rezolva cererea, dar propunandu-mi sa ma intorc intr-o ora la o colega de-a lui care sigur imi va rezolva cerinta.

Un mare zambet pe buze din partea mea, mandra de mine ca am inteles tot si tare fericita ca mi se da asa o mare importanta. Fastaceala lui mi-a indicat ca nu se simte confortabil cu situatia. Salut scurt din partea mea si asigurari din partea amandorura ca ne vom revedea intr-o ora si totul se va rezolva.

Daisy, care m-a simtit ca sunt gata sa explodez, m-a imbiat delicat sa merg sa ma plimb prin magazine, sa-mi petrec aceasta ora in liniste si pace, relaxare si fara sa ma gandesc prea mult la ce avea sa se intample peste o ora. Zis si facut, am intrat pret de o ora in toate magazinele din imprejurimi, n-am cumparat nimic dar am observat ca aduc mereu marfa noua si pe cea veche o trec pe un rastel cu reduceri. Ca sa-mi pacalesc mintea, am tot vorbit cu Daisy despre acest aspect si, iata ca s-a facut ora… Am plecat repede catre banca, am intrat si l-am intalnit pe omul meu de legatura de acolo. M-a indrumat, foarte dragut, catre colega lui. Cand se simt cu musca pe caciula, oamenii sunt tare draguti si amabili. Nu cred ca este o remarca buna pentru ca in aceasta parte a lumii toti sunt foarte draguti, e un fel de masca pe care o poarta toti, fara exceptie, dar oare ce se ascunde sub masca?

Incep sa-mi dau seama ca sub aceasta masca sunt niste oameni simpli ca si mine, niste suflete care au fost educate sa poarte acesta masca, fiinte care poate nici nu realizeaza ca traiesc intr-o continua prefacatorie sau falsa bunavointa.
Tanara, care m-a primi de data aceasta, a facut exact aceeasi pasi ca si tanarul si… culmea… acelasi rezultat, eroare de sistem.

Ha, ha, ha, radeam in gandul meu, ma amuzam si ma gandeam oare ce-mi va spune acum, cum se va descurca aceasta tanara simpatica, amabila si sigura pe ea? M-a surprins putin ceea ce a urmat si m-a facut sa o admir si sa o respect pentru ca si-a cerut scuze, a recunoscut ca problema nu s-a rezolvat si ca habar nu are din ce cauza se intampla aceasta eroare si cu aceeasi roseata in obraji ca si tanarul, mi-a spus ca daca vreau sa-mi aleg alta banca este o alegere pe care o intelege! Pam, pam! Am stat putin in cumpana, nu ma asteptam, repet, dar mi s-a parut ca sunt prea de treaba ca sa nu-i zic ca ma distreaza situatia, ca-mi cer eu scuze ca le-am stricat sistemul dar, accept o noua programare cand vor considera ei ca se poate. Am fost condusa la vechiul meu prieten care era , din nou,foarte fastacit si am primit o programare peste trei zile si asigurarea ca, daca sistemul isi revine intre timp, voi fi sunata si chemata mai devreme.

Ajunsa acasa, m-am distrat copios, povestind cat de tare sunt, ca am adus banca intr-asa o stare de eroare si confuzie.

Bineinteles ca nimeni nu m-a sunat, iar la data si ora programata m-am infiintat in banca cu un zambet larg pe fata. Prietenul tanar si-a facut aparitia si m-a asigurat ca totul este in regula, ca a incercat sistemul cu putin timp inainte de venirea mea si totul functiona corespunzator. Am parcurs acelasi traseu, in spatele culiselor. Am raspuns iar la intrebari, deja stiam cam ce ma va intreba. Data sosirii in Anglia, adresa din tara de unde am venit si adresa din Anglia, pentru ce am nevoie de cont, daca am alte conturi la alte banci, din ce-mi castig traiul si cam atat. Totul s-a terminat intr-un sfert de ora. Am fost asigurata ca in cel mult o saptamana voi primi acasa codul PIN urmat, in cel mai curt timp, de un plic care-mi va aduce minunatul card.

Deci n-a fost sa fie cand am vrut eu, a fost sa fie cand … a vrut stimabila banca sau dragul de sistem. Am trait o stare confuza de disperare. In prima faza am avut senzatia ca sunt toti impotriva mea dar, incet, incet m-am calmat, mi-am dat seama ca nu conteaza daca mai dureaza cateva zile, am reusit sa fac haz de necaz si sa ma distrez copios pe subiectul acesta.

Asta-i un bun exemplu de „Totul e bine cand se termina cu bine!”, dar un si mai bun exemplu de „Nu te speria, totul de rezolva cu incredere si rabdare!”.

Rationamente

Rationamente

Am ajuns iar sa impart leaflets. Pe o casa se aude un pescarus care parca-ar zice „da da da – da da da – da da da”.

Oare mie-mi spune? Oare eu sunt pe drumul cel bun? Oare eu am facut si fac ceea ce trebuie?

De unde sa stie un pescarus, din varful unei case pe langa care trec eu din intamplare, ce am facut si ce trebuie sa fac eu de aici inainte?

Dar daca ar fi sa ne luam dupa semne, ce intrebari aveam eu in gand la acel moment, raspunsul a venit cum nu se poate mai bine! Da, acum n-am altceva mai bun de facut decat sa impart leafleats si sa ma bucur in continuare de peisajul minunat al acestei zone a Angliei!

As fi putut sa muncesc intr-un loc sau in altul, am deja doua oferte bune, pana-mi dau toate examenele si fac ceea ce mi-am propus sa fac, dar cateodata ceea ce-ti propui nu se rezolva din prima incercare, de obicei lucrurile bune se fac cu experiente mai grele.

Ca si un copil: nu-i deajuns sa te gandesti ca-l vrei… ai de trecut prin multe incercari. Sa-l aduci la viata, ca sa-l vezi in bratele tale, mai intai trebuie sa muncesti in doi iar apoi sunt 9 luni de asteptare dupa care incepe adevarata distractie.

Asa si cu mine, plamadeala mea, proiectul Anglia, e in stadiul de 9 luni de asteptare. Sper sa scurtez cat mai mult acest timp si proiectul meu sa inceapa faza de distractie cat mai repede.

Bine, am tot batut campii, de amorul artei, dar treaba-i serioasa, cand pleci undeva si vrei sa realizezi ceva, musai trebuie sa studiezi problema si sa-ti faci un plan, sa stii ce pasi ai de urmat. Bineinteles ca eu, ca floricica, n-am facut aceste lucruri si am asteptat ca totul sa se aseze din mers si eu sa nu trebuiasca sa gandesc prea mult la scheme, strategii sau moduri de a atinge anumite teluri.

Planul meu a fost unul cat se poate de simplu: vin, stau, primesc si incep. Nu m-am gandit nici o secunda la ce acte imi trebuiesc, in ce ordine le obtin sau alte detalii care … erau minore din punctul meu de vedere. Dar acum m-am lovit de cruda realitate si trebuie sa-mi iau inima-n dinti si sa procesez putin pasii, asa ca-mi voi nota aici ce am facut, ce n-am facut bine si ce anume trebuia sa fac si in ce ordine, ca nu cumva sa uit, sa ma fure peisajul (adica floricelele) si sa ma-nec la mal ca …cine se ineaca la mal.

Un pas bun pe care l-am facut a fost acela de a-mi trimite carnetul de conducere la schimbat. In 10 zile a venit la usa casei, intreg si nevatamat, un carnet de conducere, pe numele meu, cu steagul englezesc pe el. Deci, primul pas a fost sa imi fac o fotografie tip pasaport, sa merg la posta, sa cer si sa completez un formular, sa introduc in plic formularul completat, fotografia, buletinul si carnetul romanesc, sa platesc o taxa si sa trimit plicul. Simplu si frumos. Mi s-a spus ca dureaza 3 saptamani … dar in 10 zile s-a rezolvat problema.

Pentru a ma putea angaja am inteles acum ca mai am nevoie de doua lucruri pe care le-as fi putut rezolva in acelasi timp daca eram putin mai informata.

(E duminica dimineata si din departare se aude o muzica de biserica, ceva intre clopote si orga, este minunat, stau si ascult si mi se face pielea de gaina de frumos ce este! Parca vad cum apar cavalerii medievali de dupa colt.)

Primul lucru de care am nevoie este un cont bancar pe care inca nu l-am facut. Am luni dimineata programare (pentru ca totul se face pe baza de programare) si sper sa-mi ajunga pasaportul si permisul pentru efectuarea acestui pas.

Al doilea lucru este vestitul NINO (National Insurance Number‎) de care eu habar nu am avut cand am plecat spre Anglia. Nu ma pot angaja nicaieri fara acest numar asa ca am purces la treaba si … umila mea parere este ca trebuia sa ma programez pentru obtinerea lui din prima zi cand am ajuns aici. M-am mai mintit putin singura ca nu aveam cum sa-l obtin fara permisul schimbat… dar oare nu sunt oameni care nu au permis, care nu si-au obtinut permisul in tara de origine? Sunt, bineinteles, si s-au descurcat si ei … dar in alt mod.

Supararea mea mare este ca, sunand si facandu-mi programare pentru obtinerea NINO, am fost programata peste fix o luna, de unde vine si logica mea fireasca… primul lucru cand ajungi in Anglia este sa suni sa te programezi pentru obtinerea NINO!

Intr-o luna ai timp sa-ti schimbi carnetul si sa-ti deschizi cont in banca. Data viitoare cand voi venii in Anglia sigur voi stii cum sa procedez… asta datorita acestui rationament logic pe care l-am facut aici si acum.

Traditii

Traditii

A venit weekendul si iata-ma bolnava in pat. Nu stiu exact ce fel de boala, probabil una care sa-mi arate ca nu este musai sa fac excese cu mancarea, ca obisnuinta mea din Romania de a manca mai mult in stilul vegetarian era foarte buna.

M-am trezit sambata dimineata umflata toata si abia m-am putut da jos din pat. Toate incheieturile ma dureau, abia-abia am reusit sa urc si sa cobor scarile din casa. Nu mi-am dat seama de la inceput despre ce era vorba. Privindu-mi mainile, am observat ca nu mai erau ridate si scofalcite, erau netede si frumusele. M-am intrebat in gand oare unde sunt mainile mele de 80 de ani si… ups, am inteles ca ceva nu-i in regula.

Mancasem cu o zi inainte o omleta foarte gustoasa cu ceapa prajita, ardei gras, carnati ca la mama acasa si cascaval ras. Mai mult ca sigur a fost prea mult pentru mine.

Suntem foarte fericiti ca s-a deschis un magazin cu produse cam ca la noi acasa. De fapt sunt aduse din Polonia si Ungaria iar gustosii carnati din omleta de acolo proveneau. Pofta a fost mare dar, apoi, mi-am promis sa nu mai mananc carne.

Deci care au fost urmatoarele mele cumparaturi de la supermarket? Am umplut sacosele cu ciuperci, ardei iute, linte, ceapa, rosii, dovlecei, lamai, foarte multe lamai, grapefruit roze, pepene galben si multi-multi morcovi si… da… am uitat salata verde care este de mai multe feluri, cam ca la noi.

Unii spun despre salata ca nu are nici un gust dar, eu personal, o gasesc acceptabila si foarte buna in combinatie cu morcov, ceapa verde, rosii si seminte de dovleac si floarea soarelui. Pentru un alint subtirel recunosc ca am luat si oua sa mananc la micul dejun, alaturi de grapefruit, am citit undeva ca ar ajuta la slabit.

Am urcat de vreo doua-trei ori scarile din casa si am reusit sa ma dezmortesc putin deci, primul impuls a fost sa… ma cocot inapoi in pat sa ma mai odihnesc putin. Zis si facut, dar telefonul m-a intrerupt si am fost rugata frumos sa ies in oras sa admir Carnavalul. Totul s-a rezolvat ca prin minune, trepidam toata de emotie, e un carnaval in oras, ce frumos, acum sa vezi ce ma voi distra. In doi timpi si trei miscari am fost imbracata si iesita pe usa. Mergand eu prin centrul orasului ma gandeam unde o fi carnavalul ca nu se aude nici un zgomot, lumea se plimba linistita, nimeni nu alearga, nimic nu se intampla. Dezamagita putin, gandindu-ma ca totul s-a sfarsit pana sa ajung eu, am luat drumul spre „Library”, acolo unde am o bancuta si wi-fi gratuit. Macar vorbesc cu copiii si vad ce se mai intampla in partea cealalta a lumii.

Dar, deodata, un zgomot asurzitor s-a pornit, am ridicat privirea si … ce-am vazut a fost coborat din povesti. Se vedeau de departe, cum se apropie toata crema englezeasca, lorzi, duci si ducese, imbracati in haine parca scoase din cutie, palarii cu pene, rochii lungi, impunatoare… o frumusete de priveliste… si-am zis in gandul meu „Am ajuns in Anglia”!

Urma o masina frumoasa, straveche si bine intretinuta din care ne facea cu mana un el plin de prestanta si gratie! Tot alaiul acesta fastuos a fost urmat de o fanfara formata din circa 30 de oameni, imbracati in uniforma, mergand toti in acelasi ritm si cantand la tromboane si alte instrumente de suflat, instrumente a caror denumire nu o stiu. Toata spuma aceasta a fost incununata cu un tren, de fapt o locomotiva foarte bine conservata si de care sunt convinsa ca erau foarte mandrii. Oricum, am observat ca sunt la mare cautare si apreciere toate masinile vechi, sunt reconditionate si folosite cu mare drag de multi englezi.

Povestea nu s-a terminat aici. Au urmat, pret de o ora, tot felul de care alegorice, cu regine si printese, dansatori, multe familii cu copii, mascati cu totii, veseli si pusi pe sotii, sirene, carul Candy Qween si fetitele bombonele, barci cu diverse reclame, The Sound of Music imbracati exact ca-n filmul cu acelasi nume, spiridusi dansatori, tractoare, carul Spirit of Narnia, rulote colorate frumos si impopotonate cu multe baloane. Cam fiecare oras din district si-a trimis carul sau ceva care-l reprezinta. M-a impresionat reclama unei firme de ceai, foarte bun dealtfel, Ringtons Tea – door to door delivery since 1907, veche traditie!

A fost un spectacol frumos, impresionant as putea spune. Am urmarit totul cu gura cascata gandindu-ma la carele noastre alegorice din vestita statiune Mamaia.

Deci traditiile ocupa un loc important pe aici, m-am intalnit cu case pastrate bine, masini restaurate care-s pe toate drumurile, un cuplu din fruntea carnavalului l-am recunoscut, ma intalnisem cu ei pe strada in plina zi si mi s-a explicat ca ei pastreaza traditia si chiar acest carnaval care, presupun eu, are o traditie indelungata.

Cand se intampla pentru prima data

Cand se intampla pentru prima data

De cate ori deschid laptopul ma gandesc: „Oare ce as mai putea povesti? Caci mare lucru nu s-a mai intamplat in viata mea…”.

Si de fiecare data degetele pornesc a se misca si fac o melodie asa de placuta si ceva prinde cheag, ca si cum este ceva venit din mine, de care nu stiu mare lucru, dar abia asteapta sa iasa la suprafata.

Imi place sa ma studiez, sa vad cum evoluez, sa ma cunosc. Pana acum nu m-am cunoscut sub forma asta libera sa fac tot ce-mi trece prin cap. Independenta am fost de cand ma stiu, dar aveam responsabilitati care ma ghidau incotro s-o iau si ce sa fac, dar acum mi-am luat vacanta si sunt libera de orice responsabilitati. E interesant pentru ca deja nu ma mai trezesc dimineata cu inima batandu-mi tare in piept si gandindu-ma la ce voi mai incropi si azi sau pe unde mai scot maneca iar. Toate le aveam aranjate si stiam exact ce am de facut, dar simplul fapt ca nu eram singura ma facea sa-mi intind antenele la maxim.

Eee, nici acum nu sunt singura, dar incerc din rasputeri sa nu ma mai gandesc, sa-mi iau vacanta si sa traiesc clipa fara a ma gandi la prea multe aspecte ale vietii, ci doar la ce fac in clipa de fata.

Luni dimineata, la prima ora, exact asa cum imi place mie, am primit prima plata pe teritoriul UK. Daaaa, am incasat primii bani. E un eveniment foarte important pe care merita sa-l mentionez, este inceputul unei noi ere pentru mine.

Bineinteles ca am topait pret de 10 secunde dupa care am plecat iar pe coclauri sa imprastii leafleturi.

As fi vrut sa fac cateva fotografii cu ce am vazut, dar m-am abtinut pentru ca prima data de cand am ajuns aici am avut un sentiment de repulsie. Spre surprinderea mea am gasit casute cochete care la prima vedere pareau parasite de ani de zile. Nu mica mi-a fost mirarea cand mi-am dat seama ca de fapt erau locuite si erau si bebelusi pe acolo, pungile cu scutece mi-au aratat acest lucru.

Gradinile din fata caselor erau pline de balarii, n-am gasit nimic atractiv – nici macar o floare. Nu-mi venea sa cred ce vad, am zis ca-i un vis prost, dar tot vazand mi-am dat seama ca-i realitate.

Unii oameni de aici sunt atat de murdari, de neglijenti, le place jegul si zidurile sparte, este un contrast enorm intre case, oameni si mod de a trai.

Da, vreau sa uit acest episod, as vrea sa cred ca a fost doar un cosmar, dar vorbind in stanga si-n dreapta si tot minunandu-ma am aflat ca, de fapt, asta-i o situatie destul de frecventa, din pacate.

Am dat peste un bloc, la un moment dat, unde a trebuit sa urc vreo 15 trepte, pe o scara exterioara. Cand am ajuns sus si am vrut sa gasesc cutia postala m-am trezit cu o usa deschisa in fata si cu pereti sparti si moloz mult in dreptul usii. M-am gandit in sinea mea ca, probabil, nu locuieste nimeni acolo, s-or fi mutat si cineva si-a facut de cap cu vreun baros. In timp ce procesam aceste ganduri aud un fel de grohait, intorc brusc capul si inghet… Pe scari urca un „tanar”, care parea ca vine sa-si apere avutia. I-am intins cartea de vizita si am zis un „Sorry” gatuit. M-am retras langa balustrada si i-am facut loc sa treaca pe langa mine si sa ajunga in grota lui.

A fost o experienta total neplacuta. Am plecat de acolo cu inima iesindu-mi din piept si zicandu-mi ca „Da, nu e totul chiar ca-n povesti, mai sunt si balauri pe langa feti frumosi!”.

Saraca Daisy (am scris aici cine este Daisy), am tinut-o toata ziua in geanta, a fost prima ei zi de plimbare si n-a putut sa vada nimic caci la cat de speriata eram eu n-am putut s-o scot la lumina sa-i arat ceva asa urat. Dar nu s-a suparat, ci mi-a multumit ca am avut grija de ea.

Totul a trecut cu bine si iata-ma urmatoarea zi, inarmata cu rabdare si nerabdare de a vedea lucruri noi. Dupa sase ore de colindat, de data asta am scos-o si pe Daisy la lumina, i-am aratat si ei peisajul, am facut si poze, ne-am distrat si am ras tot drumul, pentru ca n-am mai avut episoade neplacute.

Am fost si la prietena mea sa bem o cafea. Ce fac fetele la cafea? Vorbesc mult, bineinteles! Asta am facut si noi si printre picaturi m-a invatat cum sa tin trei farfurii in mana. De ce? Pentru ca aveam un interviu la un resturant si eu, care nu m-am prea plimbat prin restaurante, nici macar pe post de consumator, habar nu aveam cum sa procedez.

Spre bucuria mea si surprinderea ei am invatat repede miscarea si am trecut iar la povestiri si rasete. Dar pentru ca ma simteam cu portofelul plin, mi-a venit pofta de cumparaturi asa ca am plecat la vanatoare de inca ceva frumos. Normal ca am gasit tot ce ne trebuia si nu ne trebuia si mi-am injumatatit banii din portofel, dar satisfactia mea a fost maxima.

Din pacate timpul s-a scurs repede si s-a facut ora de plecat la interviu. Mi-am luat la revedere si am alergat intr-un suflet acasa, am aruncat cumparaturile intr-un colt, mi-am facut dusul cel de toate zilele, m-am imbracat in tricou negru, pantaloni negri si pantofi negri – toate negre pentru ca asa-i cerinta prin partile astea. Am fost un bun exemplu de „emo kid”, dar m-am simtit entuziasmata.

Am ajuns cu 10 minute mai devreme si am facut cunostinta cu Jordan, un pusti simpatic, inalt de 2 metri, frumusel si foarte vorbaret in limba lui. M-am uitat blajin la el si l-am rugat sa vorbeasca mai rar, ceea ce a si facut, dar pentru o scurta perioada de timp dupa care isi revenea la normal. Intr-un final am inteles ce am de facut. Trebuia sa iau un bon, sa descifrez niste prescurtari de mancaruri, sa tin minte farfuria si denumirea si numarul mesei la care trebuie dus, de fapt locul unde se afla masa.

Era o harta a meselor pe un stalp si ma tot zgaiam la ea, dar cand ma intorceam sa iau farfuriile, uitam unde era masa si tot asa m-am jucat vreo 2 ore pana cand am avut revelatia ca timpul a trecut repede, eu am invatat sa ma adresez clientilor si deja eram prietena cu viitorii mei colegi. O experienta minunata care mi-a crescut increderea in mine foarte mult. Am plecat, dupa doua ore, transpirata, dar razand si simtindu-ma bine.

Bag cheia in usa, se facuse deja ora 22:00, dar usa era descuiata, deci baietii, colegii mei de casa, erau acasa. Imi fac o intrare zgomotoasa si ei ma primesc la fel de zgomotos.

Normal, erau in toiul petrecerii, facusera gratar, mancasera ciorba si erau la degustat de tuica, vin si bere. Eu, cu gura mea mare, am inceput sa le povestesc toate pataniile prin care am trecut si mi-am cerut portia mea de tuica… caci tuica si palinca sunt bauturile mele preferate, vorba vine, dar le prefer inaintea multor altora. Si dai si povesteste, si dai si bea, si dai si mananca si asa s-a facut 12 noaptea si… m-am trezit la ora 6:30 diminata gandindu-ma daca a fost vis sau chiar s-a intamplat.
Deci, primii mei bani incasati si prima mea petrecere departe de casa deja s-au intamplat si sunt convinsa ca multe altele se vor mai intampla!

Intalnirea

Intalnirea

Diminata, zi frumoasa, azi avem program de targ, de vanat vechituri, de cotrobait prin ce nu mai au alti englezi si romani nevoie. Am zis si romani pentru ca am gasit si doi tineri romani cu marfa in targ.

Mi-am facut cafeaua, am inceput sa caut cuvinte in revistuta mea, caci de la o vreme nu mai gasesc net – deci a trebuit sa gasesc alta distractie dimineata si deodata m-au napadit amintirile…

Cand eram acasa cu toti copiii si ma trezeam duminica dimineata si le faceam „mikitze” iar ei se trezeau la 12 la pranz si ne bateam pe locurile de la masa din bucatarie, care avea exact varsta fiului meu. In casa mirosea frumos, erau rasete, forfota, pisicile mieunau si eram o „big happy family”!

Si… dai si plangi de mi se inodau lacrimile in barba… dar plangeam de bucurie caci am avut parte de acele momente minunate, ca eram cu totii fericiti iar acum fiecare este pe aleea lui iar eu „incep sa traiesc o noua viata”! Ce poate fi mai minunat de atat?

S-a dat adunarea si am plecat la targ. Acolo, ce sa vezi, ceva asemanator cu targurile de la noi doar ca mult mai mult loc, mai lejer, dar in principiu acelasi lucru.

Lucruri vechi si noi, antichitati, lucruri necesare si altele la care te gandesti de ce le-or fi adus, cui sa-i trebuiasca asa ceva?!

Spatiu imens, locuri de parcare, dar de ce? Eeee… acolo-i locul unde se tin vestitele „racecourse”, normal ca era loc pentru toate targurile prin care m-am plimbat eu in Romania. Nu fusesem pana acum la vreo cursa, dar macar acum m-am familiarizat cu locul.

Am gasit niste draperii dragute, pentru camera mea, cu mai multe flori mov, o pijama mov, o carte despre istoria cartofului unde sunt si multe retete cu cartofi – caci am nevoie pentru ca de cand casa nu mai este plina eu nu mai stiu sa gatesc … asa ca invat iar magia gatitului – o oglinda gen IKEA care mareste mult si-n care mi-am vazut imperfectiunile (dar sa trecem peste acest aspect), aaaaa… si doua rame de fotografii care au o tenta antica in care abia astept sa-mi etalez odraslele.

Totusi, primul lucru pe care l-am achizitionat a fost o cutie de bijuterii, am zis eu, din lemn, si cu un pistol incrustat pe capac. O bijuterie de cutie in care mi-am asezat deja toata averea mea. In timp ce ma plimbam printre tarabe o purcelusa dulce mi-a zambit. M-am tot invartit pe langa ea, era cam murdara, dar asa sunt toti purceii.

Privirea ei nu ma lasa in pace asa ca am studiat-o mai de aproape si țâșt… mi-a sarit in brate! Era Miss Piggy, durdulie, rozalie, cu o palarioara mica intr-o parte… E noua mea pusculita in care am promis sa pun cate 1 pound in fiecare dimineata, i-am promis ca asta va fi modul meu de a o readuce la viata in fiecare zi.

La ora 12 oamenii isi stransesera aproape tot calabalacul si deja se indreptau spre casele lor. Parca aveam asa… ceva neterminat, trebuia sa mai urmeze ceva … dar nu prea avea ce, pentru ca targul se inchidea dar, surpriza a venit, cand mi s-a spus ca mergem la un alt targ, dintr-un oras mai mare, unde se deschide la ora 13:00. M-am bucurat ca un copil mic pentru ca simteam ca trebuia sa se mai intample ceva si faptul ca nu se termina plimbarea imi rezolva cumva problema.

Ne-am imbarcat iar in masina si am mers pret de jumatate de ora. Am ajuns la un alt „racecourse”, mai mare ca primul, dar nu asa ticsit cu negustori pentru ca pe cer erau niste nori negri prevestitori de o ploaie torentiala.

Dar vantul a tinut cu mine, a batut puternic in asa fel incat sa goneasca norii din zona noastra si doar cativa stropi au reusit sa ne racoreasca putin. Cu acest prilej am avut motiv sa-mi achizitionez o fusta de tiganca si un pulover galben pe care l-am imbracat imediat si care mi-a fost de un real folos. Am venit aici cu trei haine si acum imi trebuie un dulap mai mare, nu stiu cum sa mai fac caci mereu dau peste lucruri de care am nevoie! Bine ca mai pot face haz de necaz!

Multe CD-uri cu muzica buna, multe placi pentru pickup, combine muzicale, piese de masina, hainute de copii si multe, multe jucarii. Cam asta a predominat in targul acesta. M-am tot invartit, dar nu gaseam ce cautam pana cand m-am trezit la o taraba de unde venea o muzica suava care parca zicea „uite-ma, ia-ma, m-ai gasit” si se tot repeta si se transforma intr-un cantecel care-mi suna bine si vroiam sa descopar a cui e vocea…

Si asa a aparut un ousor cu codite si caciula cu mot, manusi rosii si botosi verzi… Asa a aparut Carroline, noua mea prietena. Era ascunsa intr-un maldar de papusi, tricotate de o doamna care mi-a explicat ca e foarte usor si distractiv sa confectionezi asa papusele. Probabil ca a pus mult suflet in facerea lor daca a reusit sa-i dea viata Carrolinei…

Asta nu e tot, cum a vazut ea ca am gasit-o, mi-a spus repede la ureche ca trebuie sa o gasim pe Daisy, prietena ei din copilarie. Am inceput amandoua sa scotocim prin toate gramajoarele cu jucarii dar… nimic. Langa noi, chiar in mijlocul unui morman de papusi stralucea ceva. Da, era Daisy cu coronita ei de petale colorate, fustita portocalie si ciorapi in dungi galbene si roz. Era mica-mica, dar dadea din manutele ei si se agita si se umfla in pene doar-doar o vom observa. Nu aveai cum sa treci pe langa ea, era prea vizibila.

M-am aplecat si am cules-o de pe jos. Am platit 20p pentru ea si am plecat mai departe cu cele doua prietene bagate in punga. Deja ma simteam mai bogata, mai sigura pe mine iar toata melancolia de dimineata se risipise si facuse loc unui sentiment de implinire si de „Totul este bine!”.

Da, chiar mi-am cumparat doua papusi. Le iau și le plimb cu mine zilnic, in geanta.